In ciuda evenimentelor media fara finalitate create de artisti ca Bono sau Angelina Jolie, constatam un principiu: nu exista cooperare internationala pentru dezvoltarea tarilor sarace. In realitate putem vorbi de o dezvoltare a cooperarii in sine, un veritabil spatiu de afaceri creat de organizatiile internationale si intretinut de superconsultantii de la OSCE, Banca Mondiala, Comisia Europeana si de la FAO.
Vazuta din interior, cooperarea internationala e un mare paradox, spune profesorul de stiinte sociale de la Universitatea din Bologna, Andrea Segre. Sistemul e atat de bine inradacinat incat, in realitate, dezvoltarea economica se intampla mult mai mult in tara donatoare, occidentala – se intelege, decat in statul beneficiar. Iar „dezvoltatorii” o stiu foarte bine.
Nu e nici un truc. Prima lege a economiei este ca nu se face nimic pentru nimic. „Te ajut si ma ajut pe mine insumi”. In programele de cooperare si asistenta tehnica, consultantii care fac studiile, masinile si instalatiile utilizate sunt toate originare din tarile donatoare.
Presiunea asupra comunitatilor ce trebuie dezvoltate nu vine din nevoia lor economica ci din partea organismelor donatoare.
Cifrele sunt imense. Daca un program are un buget de 100 de milioane de dolari, cel putin 60 de milioane vor fi folosite pentru a acoperi cheltuielile consultantilor care fac studii pe teren timp de o saptamana, doua. Ei sunt ce cunoscuti sub titulatura de „short term consultants”. Iar criteriul de selectie a acestor superconsultanti, evident supraplatiti, nu este doar competenta ci si... nationalitatea. Nu e nimic straniu in asta, insa apare un efect d emultiplicare a banilor investiti in favoarea tarii de unde pleaca fondurile.
In ce sens?
Sa luam ca exemplu ideal reabilitarea sistemelor de irigatii dintr-o tara saraca din sudul european, un proiect de, sa zicem, 100 de milioane de dolari. Consultantul occidental opereaza nu cu institutiile bancare sau de credit locale ci cu banca din tara sa. Tot ceea ce cheltuieste, consuma, economiseste, investeste o face in tara sa natala, contribuind la cresterea produsului intern brut.
In jur de 20% din buget se va investi in instalatii pentru irigatii. Acestea sunt cumparate invariabil de la companiile din tara donatoare. Apoi trebuie pusa pe picioare o structura locala care sa gestioneze proiectul, sa angajeze traducatori, secretari, soferi etc. Acestia din urma, dat fiind ca echilibrele pietei locale nu pot fi rupte (!), vor fi platiti cu salarii de subzistenta. Aceasta structura locala ar costa cam 15 milioane de dolari.
Restul de 5 milioane va fi folosit pentru relatiile cu autoritatile locale care trebuie „unse” in a deveni buni parteneri.
Profesorul Segre a participat la un astfel de proiect in Albania la sfarsitul anilor 1990. Pentru a castiga acest program, relateaza profesorul, se luptau Banca Mondiala, IFAD si FAO. In final au ciopartit harta regiunii, fiecare luandu-si o bucata, ba la munte, ba la ses, ca sa o „dezvolte”.
Intre organismele internationale exista o concurenta salbatica, similara cu competitia dintre companii pe piata globala. Se lupta pentru piete precum cainii. Ajunge sa aruncam o privire pe lista acronimelor organizatiilor internationale prezente sa „salveze” comunitati din diverse tari din lume. Sunt zeci si zeci de pagini de sigle. Si fiecare trebuie sa „implementeze” ceva. Au „misiune” si „obiective”, dar, cel mai important, o gramada de bani de cheltuit.
Organizatiile opereaza pe baza unui sablon, se formeaza consortii pentru a uni taranii dintr-o comunitate. Evident nimeni nu vorbeste cu ei, cu taranii (poate fac niste poze impreuna, daca vreo vedeta de televiziune sau cantaret rock le asigura, pe baza de contract, imaginea bine fasonata).
Segre povesteste ca in Albania nici un consultant nu s-a sinchisit sa citeasca din codurile locale (kanun), traduse in toate limbile de circulatie internationala, ca sa isi dea seama ca asociationalismul, ca in foarte multe locuri de pe harta lumii a treia, functioneaza in baza clanurilor, a legaturilor de sange.
Ce ramane in urma ajutorarii lumii a treia? Tractoare puternice abandonate pe camp, vaci de rasa care produc 100 de chintale de lapte pe an, insa fondurile nu au ajuns si pentru mulgatoare automate, foarte multa marfa, variata si fabricata in exces pentru care costa foarte mult depozitarea si distrugerea.
Consecutiv, se nasc mecanisme distorsionate. In Bosnia, de exemplu, economia se bazeaza numai pe agentii si pe organisme non-guvernamentale. Cat timp e vorba de situatii de urgenta, e unica solutie. Insa noile mecanisme sugruma productia locala. Apoi, apar patologiile alimentare cauzate de donatiile de faina de grau unor populatii obisnuite cu cu alte cereale. Dar nu ar fi o problema, pentru ca vor aparea alte misiuni umanitare in acelasi loc.
Toate fac insa aceleasi lucruri; risipesc resurse si timp.
Cooperarea descentralizata, intre comunitati locale din tari sarace si contrapartide de-ale lor din tari bogate pare a fi unica solutie, pe care o imbratiseaza incet incet si Uniunea Europeana. Marile organizatii mondiale, insa, nici nu vor sa auda de asa ceva!
No comments:
Post a Comment