Foamea bogatilor de cooperare internationala

In ciuda evenimentelor media fara finalitate create de artisti ca Bono sau Angelina Jolie, constatam un principiu: nu exista cooperare internationala pentru dezvoltarea tarilor sarace. In realitate putem vorbi de o dezvoltare a cooperarii in sine, un veritabil spatiu de afaceri creat de organizatiile internationale si intretinut de superconsultantii de la OSCE, Banca Mondiala, Comisia Europeana si de la FAO.

Vazuta din interior, cooperarea internationala e un mare paradox, spune profesorul de stiinte sociale de la Universitatea din Bologna, Andrea Segre. Sistemul e atat de bine inradacinat incat, in realitate, dezvoltarea economica se intampla mult mai mult in tara donatoare, occidentala – se intelege, decat in statul beneficiar. Iar „dezvoltatorii” o stiu foarte bine.

Nu e nici un truc. Prima lege a economiei este ca nu se face nimic pentru nimic. „Te ajut si ma ajut pe mine insumi”. In programele de cooperare si asistenta tehnica, consultantii care fac studiile, masinile si instalatiile utilizate sunt toate originare din tarile donatoare.

Presiunea asupra comunitatilor ce trebuie dezvoltate nu vine din nevoia lor economica ci din partea organismelor donatoare.

Cifrele sunt imense. Daca un program are un buget de 100 de milioane de dolari, cel putin 60 de milioane vor fi folosite pentru a acoperi cheltuielile consultantilor care fac studii pe teren timp de o saptamana, doua. Ei sunt ce cunoscuti sub titulatura de „short term consultants”. Iar criteriul de selectie a acestor superconsultanti, evident supraplatiti, nu este doar competenta ci si... nationalitatea. Nu e nimic straniu in asta, insa apare un efect d emultiplicare a banilor investiti in favoarea tarii de unde pleaca fondurile.

In ce sens?

Sa luam ca exemplu ideal reabilitarea sistemelor de irigatii dintr-o tara saraca din sudul european, un proiect de, sa zicem, 100 de milioane de dolari. Consultantul occidental opereaza nu cu institutiile bancare sau de credit locale ci cu banca din tara sa. Tot ceea ce cheltuieste, consuma, economiseste, investeste o face in tara sa natala, contribuind la cresterea produsului intern brut.

In jur de 20% din buget se va investi in instalatii pentru irigatii. Acestea sunt cumparate invariabil de la companiile din tara donatoare. Apoi trebuie pusa pe picioare o structura locala care sa gestioneze proiectul, sa angajeze traducatori, secretari, soferi etc. Acestia din urma, dat fiind ca echilibrele pietei locale nu pot fi rupte (!), vor fi platiti cu salarii de subzistenta. Aceasta structura locala ar costa cam 15 milioane de dolari.

Restul de 5 milioane va fi folosit pentru relatiile cu autoritatile locale care trebuie „unse” in a deveni buni parteneri.

Profesorul Segre a participat la un astfel de proiect in Albania la sfarsitul anilor 1990. Pentru a castiga acest program, relateaza profesorul, se luptau Banca Mondiala, IFAD si FAO. In final au ciopartit harta regiunii, fiecare luandu-si o bucata, ba la munte, ba la ses, ca sa o „dezvolte”.

Intre organismele internationale exista o concurenta salbatica, similara cu competitia dintre companii pe piata globala. Se lupta pentru piete precum cainii. Ajunge sa aruncam o privire pe lista acronimelor organizatiilor internationale prezente sa „salveze” comunitati din diverse tari din lume. Sunt zeci si zeci de pagini de sigle. Si fiecare trebuie sa „implementeze” ceva. Au „misiune” si „obiective”, dar, cel mai important, o gramada de bani de cheltuit.

Organizatiile opereaza pe baza unui sablon, se formeaza consortii pentru a uni taranii dintr-o comunitate. Evident nimeni nu vorbeste cu ei, cu taranii (poate fac niste poze impreuna, daca vreo vedeta de televiziune sau cantaret rock le asigura, pe baza de contract, imaginea bine fasonata).

Segre povesteste ca in Albania nici un consultant nu s-a sinchisit sa citeasca din codurile locale (kanun), traduse in toate limbile de circulatie internationala, ca sa isi dea seama ca asociationalismul, ca in foarte multe locuri de pe harta lumii a treia, functioneaza in baza clanurilor, a legaturilor de sange.

Ce ramane in urma ajutorarii lumii a treia? Tractoare puternice abandonate pe camp, vaci de rasa care produc 100 de chintale de lapte pe an, insa fondurile nu au ajuns si pentru mulgatoare automate, foarte multa marfa, variata si fabricata in exces pentru care costa foarte mult depozitarea si distrugerea.

Consecutiv, se nasc mecanisme distorsionate. In Bosnia, de exemplu, economia se bazeaza numai pe agentii si pe organisme non-guvernamentale. Cat timp e vorba de situatii de urgenta, e unica solutie. Insa noile mecanisme sugruma productia locala. Apoi, apar patologiile alimentare cauzate de donatiile de faina de grau unor populatii obisnuite cu cu alte cereale. Dar nu ar fi o problema, pentru ca vor aparea alte misiuni umanitare in acelasi loc.

Toate fac insa aceleasi lucruri; risipesc resurse si timp.

Cooperarea descentralizata, intre comunitati locale din tari sarace si contrapartide de-ale lor din tari bogate pare a fi unica solutie, pe care o imbratiseaza incet incet si Uniunea Europeana. Marile organizatii mondiale, insa, nici nu vor sa auda de asa ceva!

Rosia Montana Gold Corporation, otrava durabila

Am fost in turneu cu BBW la Baia Mare si la Sibiu sa vorbim despre business local cu... businessurile locale. Cu totul interesant e ca in ambele locatii cel mai bun business local era Gabriel Resources din Canada (un fond de risc cotat la bursa din Toronto) si bratul sau din Romania, Rosia Montana Gold Corporation. Erau sponsorii conferintelor BBW, deci au fost curtati si prezentati drept corifeii dezvoltarii in Romania. Se lauda ca dezvoltarea si side businesses vor opera de la Baia Mare in jos pana catre Deva; adic ajumatate din Ardeal va fi dezvoltat de o singura companie. Inteleg ca, anterior, la conferintele de la Londra nu au amintit de cifre precum peste 4 miliarede de dolari in venituri din exploatarea aurului pentru ca acolo auditoriul s-ar prapadi de ras.

La Baia Mare Alan Hill, CEO RMGC, a fost huiduit iar jumatate din sala ameninta cu boicotul intregii conferinte. Batranul miner le reprosa ca nu stiu ce inseamna "sustainable mining" - genial, prezentarea i-a fost intrerupta. Incercand sa ii fac un interviu a urlat la mine "Define sustainable, define sustainable!"

La Sibiu nu au avut mai mult succes, nimeni nu crede intr-un proiect minier ce propune 10.000 de tone de cianura de sodiu si, mai mult, pretinde ca asta e o treaba foarte ecologica; mi se pare ca sunt intr-un roman de Arthur Clarke, intr-un peisaj postatomic unde liderii vorbesc de virtutile verzi ale desertului. Apropo, am fost cu bicicleta la Paclisa, langa Alba Iulia acum, inainte de Pasti sa vad noua Rosie Montana - arata ca o suburbie americana, cu picket fences si case identice facute din pefeleu. Daca rosienii se muta de acolo aici, cred ca trebuie sa fie trimisi multi psihoterapeuti; din minunea naturala din Apuseni sa fi trimis sa locuiesti in case americane de carton in lunca Muresului, pentru mine ar fi cel putin depresiv.

De curand am avut un interviu si cu vicele de la RMGC, John Aston. Ii spuneam lui Mark, fotograful, cum dracu un tip atat de cool, inteligent si cu o experienta incredibila poate lucra pentru un business ca RMGC. Irlandezul m-a intrebat mai multe decat l-am intrebat eu, ineosebi despre Ardeal si despre Rosia Montana. In fine, interviul de profil a fost publicat acum doua saptamani in BBW, a fost "editat", adica schimbat in proportie de 75% si suna ca un lung pupincurism sub semnatura mea. E incredibil cum un produs de presa poate fi cumparat. Sunt convins ca e si destul de ieftin. Daca aceste boomtimes ale economiei continua, e imposibil ca aberatia asta de minerit de suprafata sa aiba loc - ma gandesc numai la businessurile din Timisoara sau Brasov (chiar si Oradea) ce avant au.

Altfel sunt convins ca, precum RMGC cumpara presa - cu reclame, pe fata - pot cumpara si un acord de mediu.

Enfin, sunt demisionar, ma mut ori la Mediafax ori la News In, o agentie de presa a Realitatii Media. Desi as prefera sa fiu brutar in Italia.

Petrini: "Veniti in UE nu pentru ca sunteti o piata atragatoare, ci pentru ca sunteti o mare cultura!”

Am avut sansa extraordinara de a-l cunoaste pe Carlo Petrini, presedintele Slow Food. Dupa numai cinci minute de discutie, m-am lasat sedus de o gindire fundamentata sociologic, pe cat de pragmatica, pe atat de idealista, inspirata de Claude Levi-Strauss. Cititi mai jos un rezumat al discutiei noastre.

Producatorii si consumatorii au obligatia sa apere productia de hrana naturala si sanatoasa. Consumismul extrem, care, in aceste timpuri, inghite planeta se manifesta in modul cel mai evident prin fast-food, globalizarea negativa. Conceptul Slow Food nu consta in exacerbarea lacomiei la masa, ori in centralizarea gandurilor unor gurmanzi ci intr-o noua perspectiva asupra dezvoltarii. Slow Food este o retea planetara care incurajeaza localizarea productiei, sintetizata in termenul de „glocal”, globalizarea pozitiva.

Congresul Terra Madre care se organizeaza din doi in doi ani la Torino si care poarta supranumele de ‚Natiunile Unite ale Taranilor’ reuneste reprezentanti ai producatorilor de hrana din 152 de tari care isi cauta nise si debusee intr-un sistem economic mondial. Vorbim, in aceasta lumina, de o componenta de business, esentiala, care sa aduca dreptate micilor producatori intr-o piata dominata cu violenta de transnationale. Nu este o miscare de protest, nici nu neaga virtutile unor multinationale, nota bene, ci una care are ca scop salvgardarea resurselor, a apei, a pamantului si a biodiversitatii in contexte culturale locale.

Poate e o utopie, insa utopiile nasc realitate.

La scara mondiala si europeana traim in ‚noua economie’. Uniunea Europeana a lucrat ani buni pentru a dezvolta agricultura de exploatare masiva, iar acum realizeaza ca trebuie sa se intoarca la mica economie cu o valoare adaugata. Taranii au castiguri infime si acest fapt creeaza grave probleme de justitie sociala.

Observam si in CAP (Common Agricultural Policy), planul de dezvoltare agricola al Uniunii Europene, o schimbare majora a paradigmei economice. In final, vorbim despre o balanta dezechilibrata pe ale carei talere se afla cantiatea de hrana, pe de o parte, si calitatea ei, pe de alta. Teritoriul a redevenit un element esential al dezvoltarii, iar, in productia de hrana, taranul il protejeaza instinctiv. Europa occidentala a distrus aceasta parte a economiei, in tari precum Italia, Franta ori Germania, unde mult sub 4% mai sunt tarani producatori. UE isi da seama abia acum de marea eroare.

E foarte important ca Romania sa nu faca aceeasi eroare. Ne aflam in fata unei contradictii: Romania a iesit din economia colectivista, din forme si sabloane productive centralizate, nascute din modernismul socialist stupid. Acesta a distrus mare parte din traditia seculara a productiei.

Pare bizar, dar acum capitalismul occidental s-a pliat perfect pe formele anacronice ale socialismului. Exista capitalism, foarte bine, insa trebuie sa existe si o cale romaneasca.

Taranii si statul roman vor intelege ca, daca vor continua sa vanda pamanturile multinationalelor, acestea din urma nu vor oferi mai mult decat... subzistenta.

„Am cunoscut un taran in sudul Transilvaniei care face o branza de capra minunata, dar nu o poate vinde. Crede-ma, e de mii de ori mai buna decat orice branza frantuzeasca”, spune Petrini.

Romania e obligata azi sa creeze politici de aparare a satelor – purtatoarele culturii romanesti, iar nu aberatii turistice precum Dracula Park. Taranii de prin aceste parti sunt foarte slabi, iar Slow Food va lucra pentru a le da mai mult orgoliu si speranta in prima faza. Speranta vine debusee pe piata, din productie de calitate si, in final, din retribuirea justa a muncii lor.

Pier Paolo Pasolini ii atentiona pe italieni acum mai bine de 30 de ani cu privire la distrugerea imensei culturi taranesti prin omologare si la faptul ca aceasta ne va saraci ireversibil. Valoarea Slow Food sta in a folosi gastronomia, gustul, ceea ce e ‚bun’, pentru scopul neechivoc al justitiei sociale. Gastronomia este antropologie, economie, politica si cultura, iar nu retete culinare fara personalitate publicate pe ici pe colo.

Asadar, „veniti in UE nu pentru ca sunteti o piata atragatoare, ci pentru ca sunteti o mare cultura!”